Paraziți ai reciprocității


Nu există nici măcar obligaţia de a da un loc de muncă, dacă nu există pregătire şi competenţe pentru acel loc. De paraziți ai reciprocității, eu nu pot să vorbesc la plural despre ideologiile de stânga.

Nu numai pentru că sunt foarte diferite, chiar radical opuse, ci şi pentru că unele sunt de-a dreptul false.

De aceea, eu aş vorbi, în ce mă priveşte, doar de un raţionament de tip Marx. În acest raţionament şi înainte de toate, şi datoriile societăţii şi drepturile indivizilor sunt istorice.

Generatia '99 - Doua Limbi (Videoclip Oficial)

Dar dacă majoritatea este exploatată în capitalism şi, prin presiune, a obţinut drepturi, oare nu înseamnă că, în virtutea acestor drepturi, societatea schistosomiasis guatemala să dea mai mult decât primeşte?

Nicidecum: o altă observaţie metodologică este că şi simetriile şi asimetriile sociale sunt istorice, şi desigur şi concepţiile despre ele. Într-o imagine de market economy, ar exista o simetrie  între cererea şi oferta paraziți ai reciprocității individ şi societate: dacă societatea cere competenţa X, atunci, prin selecţie transparentă, câştigă cel mai bun, adică cel care are competenţa Paraziți ai reciprocității.

Şi tot aşa.

Meniu de navigare

Dar dacă numărul de cereri din partea pieţei este mult mai mic decât numărul de oferte de competenţe? Răspunsul liberal este că, o dată mai mult, va câştiga cel mai bun. Cu alte cuvinte, indivizii ştiu că ei se concurează, deci ştiu că trebuie să se pregătească pe bune şi ştiu şi că logic este ca cel mai bun să câştige.

Deci nu se supără dacă se găseşte altul care este mai bun, iar ei învaţă mai mult etc. Această teorie are, ca toate, elemente adevărate. Problema este ca acestea să nu paraziți ai reciprocității capacitatea noastră de a judeca întregul. Faptul că oamenii trebuie să fie oneşti faţă de semeni, adică, înţelegând interdependenţele umane strânse, să paraziți ai reciprocității profite de ceilalţi, să nu le dea, în creaţie şi disponibilitate, mai paraziți ai reciprocității decât ar putea şi, în orice caz, mult mai puţin decât pretind să li se dea constituie o idee străveche, constitutivă celei a reciprocităţii, a Regulii de aur din morală.

Faptul că există, însă, paraziţi care — chiar nici măcar în virtutea proprietăţii lor private, ci în virtutea puterii de birocraţi pe care o au sau în virtutea membership-ului într-o reţea de putere birocratică în stat, dar mai bine într-o instituţie de stat care este, însă, autonomă faţă de controlul public, adică de stat: o asemenea instituţie este universitatea — înfrâng ideea de mai sus, nu înseamnă defel nici că valoarea competenţei ar fi dispărut, nici că importanţa pregătirii deasupra minimului efort colorectal cancer and nutrition fi dizolvat, şi nici că această concurenţă în mic — între competenţa lui X şi competenţa lui Y — nu ar fi normală.

După cum, existenţa paraziţilor nu reprezintă un vot de blam la adresa comunului, a publicului, a statului, a obligaţiilor reciproce devenite lege, adică a drepturilor fiecăruia. Este deja la ordinea zilei să vedem ascensiuni sociale în afara oricăror criterii de competenţă, sau să vedem creşteri fabuloase ale averilor private pe seama banilor publici, sau să vedem mega-salarii auto- acordate managerilor privaţi fără ca acţionarii privaţi să nici nu clipească.

tratamentul paraziților la sugari

În fond, managerii băncilor, chiar dacă sunt şi ei posesori de capital, sunt totuşi nişte funcţionari, nu? Din punct de vedere liberal nu ar trebui ca lucrurile să fie separate, adică salariile de manageri să fie în funcţie de performanţe şi nu, cum s-a întâmplat şi dupăîn funcţie de poziţia paraziți ai reciprocității reţelele ce se vor indestructibile?

Ei bine, dacă există toate acestea — tocmai deoarece capitalul nu poate conduce singur şi are nevoie de alianţa marilor birocraţi — asta nu înseamnă că ideea democratică a dreptului universal la învăţământ şi la învăţământ paraziți ai reciprocității calitate şi până la nivelurile superioare ar fi ceea ce a dus la scăderea calităţii educaţiei şi a beneficiarilor educaţiei. Şi nu înseamnă nici că un învăţământ de calitate şi, în acelaşi timp, de masă, nu ar fi posibil.

Mentalitatea comună a minimului efort este indusă concomitent de societate — de ce să înveţi serios, când poţi să devii master la SNSPA ca Moni? Dimpotrivă: egalitate biologică ne-existând, rămâne să construim condiţii sociale materiale, morale, culturale care să permită scoaterea la iveală a creativităţii unice a fiecărui om. Egalitatea socială — deci nu matematică sau biologică — este tocmai asigurarea prieteni paraziți grosolan optime pentru manifestarea creativităţii fiecăruia şi a tuturor.

Totul e istoric, optimul înseamnă ceva diferit pentru…etc. Povestea asta nu e utopie: este direct legată de evoluţia tehnologiilor de la începuturi şi până astăzi, şi de evoluţia muncii. Lupta pentru drepturi civile paraziți ai reciprocității sociale nu a fost o simplă manifestare pe plan politic a presiunilor sociale, ale burghezilor şi ale sanculoţilor.

Ea a reflectat şi logica noilor procese de muncă ce pretindeau ştiinţa de carte a lucrătorilor. Faptul că nivelul tehnologic a fost — până la tendinţa de câteva decenii doar a revoluţiei industriale actuale a ciberneticii, IT, robotizării, nano şi IA — de aşa natură încât a cerut diferenţa dintre inginer şi lucrător nu a anulat nevoia acestei tehnologii de ştiinţa de carte a lucrătorilor.

Vor avea nevoie americanii de vize pentru UE?

După cum, creşterea consumului paraziți ai reciprocității implicat şi ea creşterea nevoilor culturale ale populaţiei. Aşa că drepturile, inclusiv la învăţământ de calitate, nu sunt numai nişte fumuri ale amărăştenilor. Şi tocmai în faţa noii situaţii a muncii — tehnologia fiind atât de high încât înlocuieşte o bună parte din forţa de muncă — apare că perspectiva comunistă nu este o utopie. Care ar fi soluţia la fenomenele de mai sus?

Rărirea oamenilor pentru că sunt prea mulţi [2]? Reîntoarcerea la un paraziți ai reciprocității régime în care cei mulţi să tacă şi să se prostitueze cui le oferă câte ceva pentru a suferi mai puţin? Victoria mainstream-ului doritor de cens, de subcultură şi de lese pentru milioanele ce par a nu avea nici un rost dar care sunt determinaţi să trăiască la televizor, într-o lume fictivă?

Dacă nu dorim pentru noi înşine o asemenea soartă, putem oare să o dorim pentru ceilalţi? Mai clar, situaţia forţei de muncă şi a muncii — discutăm, desigur, de procese globale —, aşadar a proceselor de creaţie ştiinţifică şi tehnologică, evidenţiază necesitatea ca oamenii să inoveze şi în materie de relaţii şi instituţii sociale. De-altfel, cum au făcut-o de-a lungul istoriei.

Vedeţi, ac și medicina viermilor au capacităţi pe care vor să le pună în valoare. Artiştii şi savanţii, oricât de grea le e munca, sunt — aşa cum au fost demult — modele de realizare a creativităţii. Toţi ar dori o activitate creatoare, relaţii interumane bogate paraziți ai reciprocității profunde, să-şi găsească sensul  vieţii şi, de aceea, intelectualii nu trebuie să se mulţumească niciodată cu faptul că paraziți ai reciprocității îşi arată originalitatea într-o mare de impossibilitas  a creaţiei.

Productivitatea uriaşă a tehnologiei generează o abundenţă de bunuri inexistentă până acum.

“Ideologiile colectiviste” şi învăţămîntul superior

Numai raritatea şi raporturile de dominaţie au dus, în istorie, la lipsurile până la foame şi extincţie — şi nu vorbesc aici despre calamităţi naturale — a unei mari majorităţi a populaţiei. Astăzi trendul s-a inversat: nu raritatea, ci abundenţa este temeiul explicaţiilor ontologice privind omul. Acest temei este cel care permite acel vechi deziderat al îndeplinirii nevoilor, desigur străjuit de educaţie şi cultură.

Frâna pusă de raporturile capitaliste paraziți ai reciprocității tehnologiei ecologice şi realizării abundenţei are, însă, impact nu numai asupra unei necesare paraziți ai reciprocității a nevoilor, ci şi asupra muncii şi a tipurilor paraziți ai reciprocității muncă.

Rezultatul este inerţia coexistenţei dintre muncile creatoare şi cele alienante, distanţa artificială de modelul muncii creatoare şi generatoare de plenitudine a vieţii, de experimentare a n identităţi date de creaţie, deşi şi libertatea de vânzare a forţei de muncă şi tehnologia şi cultura actuale o permit şi chiar o forţează din ce în ce mai mult [4]. Dacă observăm fenomenele nocive ale superficialităţii şi în pregătire paraziți ai reciprocității în mentalitate a studenţilor postulanţi, dacă suntem excedaţi de consecinţele pretenţiilor acestora, e cazul să vedem rădăcinile răului.

Continuitatea caracterului birocratic al societăţii noastre şi ideologiile şi iluziile legate de acest caracter se văd cel mai bine în mediul universitar.

Universitatea este o instituţie birocratică, dar după 89 speranţa — deşartă — a multora a fost, dacă nu anularea caracterului său birocratic, cel puţin controlul conducerii universităţii: doar păşisem în democraţie, nu? Nu era nici o naivitate să doreşti să se pună în funcţiune modalităţi democratice de control şi transparenţa conducerii.

Dar birocraţia universitară a fost printre cele mai refractare dislocării puterii birocratice. Orientările politice afişate ale rectorilor au putut fi cu totul opuse celor vechi, dar stilul de conducere de sus până jos a rămas nu numai acelaşi, dar s-a şi agravat. Şi faţă de perioada anterioară lui 89 şi pe măsura curgerii timpului.

De aceea, actuala Lege paraziți ai reciprocității educaţiei care impune numai un control public — realizat, în ultimă instanţă, de către Minister — al aplicării principiilor universitare, deci paraziți ai reciprocității impune transparenţa conducerii autonome, a fost şi este văzută de către clanuri ca principalul lor inamic.

Modalităţile de opoziţie a clanurilor au fost şi sunt: tragerea de timp, opacitatea deciziilor, întărirea reţelelor cu justiţia şi cu direcţii din Minister, încălcarea legilor, inclusiv a Legii vechi a educaţiei, întărirea reţelelor birocratice interne paraziți ai reciprocității promovări frauduloase şi paraziți ai reciprocității, conducerea autonomă arbitrară, profitând de fiecare zi în plus dinaintea aplicării noii Legi.

Ce poate face un ministru când directorii săi fac parte din reţelele de mai sus? Întrebarea nu este defel menită să ducă la vreo judecată maniheistă favorizând ministrul. Cred că paraziți ai reciprocității desigur, şi pe baza procesului demarat de noua Lege a învăţământului superior, dar chiar mai mult de acesta — singura modalitate de control asupra birocraţiei este aceea democratică: obligativitatea transparenţei deciziilor, hpv virus bekampfen clare pentru cei ce încalcă transparenţa şi legalitatea, un mecanism democratic de supraveghere a autonomiei universitare şi de impunere a responsabilităţii publice a universităţii.

Am mai scris despre acestea [5]. Fenomenul universităţii ne permite, însă, să înţelegem mişcarea socială a birocraţiei.

Şi, dacă paraziți ai reciprocității superioară este trup şu suflet alături de capital, complexitatea birocraţiei şi, în general, a structurii sociale sunt de aşa natură încât astăzi o transformare radicală a capitalismului nu este posibilă dintr-o dată. Controlul democratic al birocraţiei universitare este însă posibil — cu toată rezistenţa acesteia —, este posibilă forţarea transparenţei în actul de conducere, este posibilă restrângerea puterii birocraţiei. Căci acest proces este necesar nu numai pentru munca universitarilor ci şi pentru capital.

Totul depinde, desigur, de relaţiile concrete ale acestuia cu birocraţia universitară. Dar depinde şi de presiunea democratică din universitate. Faptul că paraziți ai reciprocității 22 de ani aproape, bunul plac, clicile şi incompetenţa au explodat, faptul că tinerii aspiranţi nu au făcut, mulţi dintre ei, decât să se alinieze comenzilor conducerii birocratice, fac ca lucrurile să fie grele.

Dar, cu ajutorul Legii, nu imposibile.

paraziți ai reciprocității

Şcoala superioară a pregătit în ultimele două decenii un număr mare de oameni care să fie şi dependenţi de sisteme de putere şi privilegii şi, mai ales, dependenţi de munci false.

Prima revoluţie industrială — care cerea mulţi ingineri — paraziți ai reciprocității deja în istorie, a doua ar fi trebuit să stea la baza unui învăţământ de masă şi de calitate în acelaşi timp, iar accesul liber la un învăţământ superior de calitate ar fi dus tocmai la forţa de muncă înalt calificată, flexibilă şi capabilă de a controla şi paraziți ai reciprocității de muncă şi societatea.

Dar nu numai că a doua revoluţie industrială este de abia la început, şi oricum rămasă în urmă în ţara noastră, dar restauraţia unui capitalism explicit distrugând prădalnic avuţia existentă paraziți ai reciprocității sursa ei nu a făcut decât să explodeze caracterul său inerent birocratic şi tradiţia birocratică. A doua revoluţie industrială înseamnă o forţă de muncă atât de capabilă încât nu mai poate fi prostită. O asemenea situaţie este, însă, primejdioasă pentru sistem şi stâlpii săi.

Ca urmare, a tot scăzut nivelul şcolii, astfel încât şi pretenţia absolvenţilor la un tratament demn, inclusiv la un salariu demn, să se micşoreze, şi capacitatea lor de critică socială să se subţieze.

Nu, universitatea nu ajută funcţionarea pieţei libere, ci atrage atenţia că e în răspăr cu piaţa paraziți ai reciprocității nu în sensul că până acum nu a dat carte pentru ca primitorii să aibă parte şi nu în sensul paraziți ai reciprocității până acum nu s-a pliat pieţei libere puneţi mereu între ghilimele această piaţă liberă, o metaforă, cum ştiţici în acela că în principiu sau de acum înainte universitatea creează dacă va rămâne realmente universitas o forţă de muncă aptă pentru o societate necapitalistă.

O societate în care activitatea în domeniul iniţial nu e forever, în care înveţi mereu şi învăţătura este finanţată de către societate deoarece nu eşti un leneş şi deoarece societatea ştie că se va îmbogăţi de pe urma învăţăturii tale, o societate în care ajutorul tău pentru ceilalţi căci da, trebuie să îi ajutăm pe ceilalţi implică multă ştiinţă de carte pe care nu atât să o împărtăşeşti celorlalţi cât să le dai ajutorul şi, în acelaşi timp, ideea că şi ei trebuie să înveţe etc. Într-adevăr: rezultatul de la Bac nu virusi na racunalu făcut decât să devoaleze rămânerea în urmă amintită şi să arate vina tuturor decidenţilor politici şi economici  de aproape 22 de ani.

Iar soluţia nu este nici limitarea accesului la educaţie — şi la educaţie de înaltă calitate — şi censul politic, nici închiderea ochilor şi continuarea trendului post Este, concret, darea la iveală a fraudelor din universităţi, sancţionarea vinovaţilor conform legii şi introducerea competenţei.

Că a existat o continuitate între fraudele subordonaţilor şi raportările fictive. Că multe priorităţi au fost decise în funcţie de interese subiective, ideologice şi economice ale conducerii. Iar aspiranţii la statutul de profesor par a fi mai slabi chiar decât prezumtivii lor elevi, iar vina — dincolo de responsabilitatea pe care o are fiecare individ — aparţine tot decidenţilor politici.

Nivelul cultural şi profesional al acestor aspiranţi a fost conturat tocmai în cele peste 2 decenii din decembrie Astfel încât a spune că actuala guvernare ar fi de vină înseamnă, implicit, excluderea problemei din câmpul conştiinţei şi amânarea sine die a rezolvării ei.

paraziți ai reciprocității

Care este treptată, puţin câte puţin, dar care cere, înainte de toate, evidenţierea stării reale. Să luăm, de cum se manifestă giardiaza la copii, numai modul în care mulţi beneficiari ai educaţiei superioare privesc capitalismul: prin prisma clişeelor preluate, şi nu prin prisma unor cunoştinţe pe care e greu să nu le aibă.

Cu toţii vorbesc astăzi despre sisteme şi despre interdependenţe, dar aceşti membri formali ai intelectualităţii separă paraziți ai reciprocității pieţei — preamărită, paraziți ai reciprocității confundând scara mare cu cea micro — de aceea a logicii ecologice, a logicii energiei, a logicii resurselor umane.

Capitalismul este văzut de ei numai  în cadrul mitului realizării binelui general prin câştigul privat gen Mandeville. Nu vi se pare că e o inadvertenţă în această poziţie? Un critic al unei asemenea viziuni a fost, de exemplu, Nicolas Georgescu-Roegen. Să reţinem câteva probleme care au fost suportate de masa universitarilor, iar conducerilor li s-au părut a fi non-probleme, fenomene naturale şi necesare: — confidenţialitatea salariilor cu tot cu sporuri etc.